Secolul XX s-a remarcat prin catastrofe istorice (ca de exemplu cele două războaie mondiale, Auschwitz, Nagasaki, Cernobâl), însă nici secolul XXI nu pare a fi mai liniştit nici din punct de vedere istoric – conflagraţii (războiaiele din Irak, Afganistan, Cecenia, atacurile teroriste din SUA şi Europa), nici din punct de vedere al catastrofelor naturale (El Nino, Katrina, incendii, inundaţii, încălzirea globală). Toate aceste evenimente au adus suferinţă, mizerie, violenţă, teroare şi au fost interpretate de fiecare dată în termeni de unii împotriva altora, în termenii găsirii unui „ţap ispăşitor” şi în termenii conturării unei societăţi a riscului, unei societăţi în care guvernează frica de riscuri.
Riscul este o noţiune relativ recentă ( în engleză apare în secolul XVII şi vine din spaniolă, anume din vocabularul navigaţiei: a parcurge un pericol sau a fi percutat de un recif), astfel că o diferenţă între risc şi primejdie decurge din caracteristicile modernităţii.
Riscul devine permis moral pentru că provine din conştientizarea faptului că marea parte a contingenţelor care ne afectează activitatea sunt operate de om, iar nu de natură sau Dumnezeu.
Identificarea riscului pune mari probleme. De aceea, este necesar să legăm această categorie de noţiunea de încredere. Plecăm de la bun început cu o distincţie, pentru a arăta că percepţia riscului nu se poate face decât într-o situaţie particulară.
Ce înseamnă pentru noi, riscul? Definiţia clasică a riscului, cunoscută de toată lumea, se referă la „posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz, sau de suportat o pagubă; un pericol posibil”[1]. Există diferite interpretări legate de intensitatea şi de calitatea ameninţărilor la adresa siguranţei noastre, însă opinia împărtăşită de majoritatea este că suntem expuşi riscurilor într-un fel sau altul. O expresie care a devenit un lait-motiv al vieţii de zi cu zi este: „Mai bine să fii în siguranţă decât să-ţi pară rău”[2].
Modul selectiv în care mass-media şi alte instituţii desemnează sursele de pericol reflectă dinamica socială, pe fundalul căreia se formează conştiinţa riscului.
Ulrich Beck impune termenul societate de risc, încercând să argumenteze că în societatea actuală, „producţia socială de bogăţie este sistematic corelată cu producţia socială a riscurilor”[3]. Spre deosebire de societatea industrială clasică, trăim într-o „modernitate reflexivă” în care toată lumea trebuie să aibă cunoştinţe minimale cu privire la risc.
Ulrich Beck vorbeşte despre o „paradigmă a societăţii riscului” a cărei întrebare centrală este: în ce mod riscurile şi ameninţările care sunt în mod sistematic produse pe parcursul procesului modernizării, pot fi diminuate, suprimate.
Evoluţia societăţilor, ritmul alarmant al schimbărilor, viteza cu care se desfăşoară viaţa, încercarea disperată de a ţine pasul cu schimbările şi cu noutatea au dus şi la o dinamică a pericolelor, o dinamică ce a „abolit frontierele, nemaiţinând cont nici de intensitatea contaminării, nici de divergenţele aprecierii asupra consecinţelor sale potenţiale”[4], a devenit o forţă a pericolului, care depăşeşte orice zonă de protecţie şi diferenţierile lumii moderne.
Riscul capătă o amploare universală; “riscul a devenit măsura acţiunilor noastre”, deoarece “societatea riscului transpune chestiunea viitorului într-o chestiune a prezentului”. Beck spune că deşi în trecut termenul “risc” avea conotaţii pozitive şi era înţeles în sens de curaj, aventură, în prezent este asociat cu ameninţarea autodistrugerii tuturor formelor de viaţă de pe Pământ.
Datorită acestei “universalizări” a riscului, putem asocia acest fenomen, “globalizării” – globalizare pe care Zygmunt Bauman o definea ca pe acel “paspartu capabil să deschidă porţile tuturor misterelor prezente şi viitoare”[5].
„Forţe distructive” sunt eliberate de oamenii de astăzi pe măsura performanţelor. Riscurile nu mai sunt doar personale, ci s-au înălţat la rangul de „periclitări globale”. „Nu trăim încă într-o societate a riscului, dar nu mai trăim nici doar în conflictele distribuţiei din societatea lipsurilor. În măsura în care această tranziţie se împlineşte, se petrece efectiv o schimbare de societate, care iese din categoriile de până acum ale gândirii şi acţiunii” [6].
Societatea contemporană este dominată de cultura suspiciunii[7]. La ce ne referim când spunem asta? La o isterie faţă de necunoscut, la o exagerare a oricărei dificultăţi întâlnite, la nesiguranţă şi la neîncredere, aspecte care au luat o amploare de neimaginat. Frank Furedi explică diferite situaţii în care oamenii reacţionează exagerat la anumite întâmplări negative la care s-ar fi răspuns mult mai raţional, dacă ar fi fost vorba de un alt context istoric şi socio-cultural. Tot Furedi este cel care prin intermediul exemplelor reuşeşte să zugrăvească o lume furibundă, înspăimântată, în care linia care delimita odinioară clar realitatea de science -fiction se estompează pe zi ce trece, în care mentalitatea fricii transformă orice problemă în adevărate calamităţi şi în care datorită orbirii provocate de aceste riscuri imprevizibile şi necontrolabile, soluţiile potenţiale sunt ignorate.
“Sfârşitul este aproape”[8], reprezintă o expresie de care se abuzează în momentul în care se vorbeşte de asteroizi, gripă, încălzire globală, terorism, războaie, boli incurabile şi de alte calamităţi de acest gen. Societatea se află necontenit într-o stare de panică, fie că e vorba de alimente, medicamente sau anumite procese tehnologice. Singura obiecţie care se poate formula aici este aceea că “riscul” însuşi riscă să devină, în teoria “societăţii riscului”, o realitate ubicuă, atotcuprinzătoare.
Dacă ar fi să facem o radiografie a unei zile obişnuite din viaţă, de la cafeaua de dimineaţă şi citirea ziarului, care abundă în ştiri negative, până la venirea seara acasă, dacă ar fi să analizăm la rece activităţile, discuţiile şi gândurile de peste zi, nu cred că am putea să spunem sincer că cel puţin o singură dată nu ne-a fost frică de ceva, sau că nu am “avut grijă” ca ceva anume să nu se întâmple. Cultura fricii se traduce în viaţa de zi cu zi, mai ales prin cuvinte sau expresii precum: “ai grijă”, “risc”, “teamă”, “epidemie”, “pericol”, “precaritate”. Ştim prea bine că nimeni şi nicicând nu poate spune că nu e înconjurat de riscuri, pe scară mereu sporită. Riscurile au devenit perceptibile. Numai că, pe lângă riscuri, ce ocupă, desigur, vaste porţiuni ale vieţuirii noastre, sunt şi certitudini – familia, prietenia, nevoia veracităţii, nevoia adevărului – pe care se poate construi cu siguranţă. Acestea nu reduc, desigur, suprafaţa riscului, dar oferă un reazem pentru a o aborda altfel, într-un cadru conceptual cuprinzător.
Cartea lui Ulrich Beck se remarcă prin acuitatea diagnozei: trăim în “societatea riscului !” ; în fapt, Ulrich Beck a captat în termeni mai concludenţi decât predecesorii săi trecerea vieţii oamenilor de astăzi de sub tutela “nevoii ” sub tutela “angoasei ” sau, eventual, sub ambele tutele. Se ajunge, pe culmea modernităţii, conform tezei, la un “ev mediu modern al primejdiei”[9], adică într-o societate în care primejdia este generată nu prin accident, ci structural, şi este trăită la tot pasul. “Nu omisiunea produce catastrofa, ci sistemele care transformă umanitatea greşelii în forţe de distrugere de neînţeles”[10].
Insecuritatea ne afectează pe toţi, scufundaţi cum suntem într-o lume fluidă şi imprevizibilă a lipsei de reglementare, a flexibilităţii, competitivităţii şi nesiguranţei endemice, dar fiecare dintre noi suferă de o anxietate a lui, ca şi cum ar fi o problemă privată, un rezultat al eşecurilor personale şi o provocare pentru savoir-faire şi agilitatea noastră[11].
Tipul de nesiguranţă, de presimţiri negre şi teama de viitor care îi urmăreşte pe oameni în fluidul , veşnic schimbătorul mediu social, în care regulile jocului se schimbă în mijlocul jocului fără avertisment şi fără un model descifrabil, nu-i unesc pe cei în suferinţă, ci îi împart şi îi separă. Durerile pe care le pricinuiesc indivizilor nu se adună, nu se acumulează şi nu se condensează într-un soi de „cauză comună” care ar putea fi urmărită mai eficient prin unirea forţelor şi prin acţionarea la unison[12].
Dualismul modern-postmodern necesită ca diferenţa să fie acceptată de două ori: mai întâi în versiunile singulare, individuală şi colectivă şi apoi în versiunile pluraliste, dispersate şi divizate[13]. Avem nevoie să fim toleraţi şi protejaţi ca cetăţeni ai statului şi ca membri ai grupului, precum şi ca străini faţă de ambii. Migrările în masă, noile tehnologii de comunicare, schimburile culturale continue au condus la instituirea unei diversităţi a modurilor de viaţă într-o aceeaşi societate. Pe măsură ce migraţia şi comunicaţiile au combinat moduri de viaţă, controversa valorilor a devenit condiţia noastră comună.
După cum am menţionat la început, terorismul reprezintă un risc global, un fenomen care, după evenimentele din SUA,de pe 11 septembrie 2001, a reprezentat o ameninţare de netăgăduit la adresa întregii lumi. Aceste evenimente au dat naştere la o isterie globală, la interpretări apocaliptice. Teroriştii, în general, reprezintă un grup aparte, atât din punct de vedere cultural, religios, cât şi din punct de vedere al convingerilor, idealurilor şi al mentalităţilor. Astfel, problema toleranţei începe să se pună atunci când, în contextul pluralismului social, unele grupuri minoritare din punct de vedere etnic, cultural, religios, sexual, sau ca mod de viaţă, încearcă să-şi păstreze identitatea în timp şi în spaţiu, să-şi formeze adepţi, să-şi caute susţinători.
Pentru a explica “paradigma societăţii riscului” şi pentru a exemplifica riscul terorismului, am ales filmul « United 93 » în regia lui Paul Greengrass. Prin United 93, Greengras a creat o dramă palpitantă, provocatoare, care spune povestea pasagerilor, echipajului şi a controlorilor de zbor. Toţi aceştia au privit cu groază cum avionul United Airlines 93 a devenit cel de-al patrulea avion deturnat în acea zi a celor mai mari atacuri teroriste asupra Americii: 11 Septembrie, 2001. Pe parcursul celor doar 90 de minute în care avionul a fost în aer, lumea de la sol intra într-o nouă eră violentă – văzută printr-un nor de ceaţă care a dispărut încet pentru a dezvălui că însăşi America era sub atac. Acest film reuşeşte să redea confuzia şi senzaţia de suprarealism a acelei zile senine de septembrie cât şi momentele atât de dramatice de la bordul zborului 93 care au culminat cu prăbuşirea acestuia.
« United 93 » scapă de tentaţia de a pune din nou sub lumina reflectoarelor – într-un mod exagerat – familiile celor de la bordul zborului fatidic şi se concentrează pe actorii acelor zile: controlorii de trafic din Boston, New York şi cei din buncărul N.O.R.A.D. din Munţii Cheyenne şi desigur pasagerii şi teroriştii de la bordul avionului. Intrăm într-o lume de spaţii închise întunecate, luminate doar de tuburile reci de catod ale monitoarelor. Iar la senzaţia continuă de nelinişte aproape claustrofobică contribuie şi filmarea cu camere ţinute în mână care subliniază senzaţia de veridicitate. Senzaţia de realism este subliniată şi de utilizarea unor actori necunoscuţi, care îşi joacă rolurile lipsite de exagerări eroice dramatice şi care nu încearcă să creeze o mitologie a eroilor sau să îi demonizeze pe atacatori. Coloana sonoră, liniştită şi decentă nu încearcă să forţeze sau să accentueze momentele – şi asa dramatice ale peliculei. Chiar dacă nimeni nu ştie adevărul complet despre cele întâmplate la bordul zborului 93, prezentarea din acest film este serios denaturată. Motivele sunt uşor de înţeles…, se dorea realizarea unor ipostaze pline de tensiune şi un final intens şi cutremurator. Din punct de vedere artistic, realizarea este foarte bună, însa nu pot sa accept ficţionalizarea întâmplărilor de la bordul avionului şi numeroasele omisiuni (care desigur ar fi tăiat din elanul artistic). Din momentul deturnării totul se întâmplă mult prea repede, şi desfăşurarea evenimentelor e forţată. Stewardesele intră în panică ca nişte şcolăriţe (exact singurele persoane de la bordul avionului care nu ar fi făcut asta) şi toată lumea se agită şi se zbate (când din înregistrări se poate vedea că majoritatea pasagerilor au rămas calmi petrecându-şi timpul cu lungi convorbiri telefonice cu familiile, chiar sub ochii teroriştilor). Punctul forte al filmului este faptul că surprinde incompetenţa şi panica autorităţilor cât şi incapacitatea lor de a reacţiona coerent; ironia este că în acea zi Armata SUA executa un exerciţiu de interceptare a unor bombardiere strategice nucleare şi cu toate acestea nu reuşesc să ridice în aer decât patru avione ( neînarmate) pe întreaga lungime a Coastei de Est.
Dezintegrarea relaţiilor de încredere exprimă maniera în care societatea îşi priveşte proprii membri. Până la urmă, problema încrederii se referă, în mare măsură, la faptul că nu putem avea încredere în noi înşine. Trecerea de la erou la supravieţuitor ilustrează noua concepţie asupra subiectivităţii. Incertitudinea care marchează o gamă vastă de contacte sociale a dus la creşterea numărului străinilor, străini înţeleşi nu doar ca oameni pe care nu îi cunoaştem, ci şi ca cei în care nu putem avea încredere, după cum spunea Frank Furedi. Deoarece umanitatea este „bombardată” din toate părţile cu sfaturi prin care să se evite riscurile, cu îndemnuri de conştientizare a riscurilor care ne înconjoară la fiecare pas, subconştientul uman este condus de o perpetuă senzaţie de panică, ceea ce se traduce printr-o tendinţă de a ne imagina totdeauna ce poate fi mai rău, de a fi prudenţi în orice moment. Astfel, mentalul colecticv este condus de concepţia conform căreia „toţi suntem victime potenţiale”[14].
Filmul „United 93″ ilustrează foarte bine isteria în masă, atitudinea disperată adoptată inconştient în faţa unui risc, panica şi frica de moarte, dorinţa de supravieţuire, mai presus decât cea de eroism şi nu în ultimul rând incapacitatea autorităţilor de face faţă unor astfel de situaţii extreme. Este impresionant şi zguduitor, modul în care producătorii filmului au reuşit să transmită panica, frica, agitaţia, disperarea atât a celor aflaţi la bordul avionului Boeing 757, al companiei United Airlines, cât şi a familiilor şi cunoscuţiilor acestora care sperau într-un deznodământ fericit.
În pofida amplificării permanente a pericolului în toate sferele vieţii sociale şi în pofida exagerărilor jurnalistice în acest domeniu, există o credinţă larg răspândită, conform căreia, riscurile sunt permanent subestimate, ignorate sau camuflate, ceea ce face să existe o multitudine de pericole ascunse.
Personal, cred că o asemnea abordare apocaliptică nu îşi are rostul, indiferent de domeniul avut în vedere pentru analiză. Isteria ilustrării pericolelor care ne pândesc la orice pas, angoasa extremă inoculată de prezentarea diferitelor situaţii limită cu care se confruntă umanitatea, nu face altceva decât să sporeasca panica în rândul societăţilor, irosindu-se astfel timp preţios în care s-ar putea găsi şi s-ar putea pune în aplicare soluţiile necesare prevenirii sau eliminării unor astfel de riscuri. Este adevărat că există diferenţe între percepţia subiectivă şi pericolul real, însă percepţiile subiective pot fi foarte uşor influenţate de modul expunerii existenţei riscurilor. Astfel, reţinerea, precauţia, duc la o limitare a acţiunilor şi a aspiraţiilor, duc la o viaţă lipsită de libertate, înţeleasă în adevăratul sens al cuvântului.
Irina TOMA, Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea din Bucuresti
[1] www.dexonline.ro
[2] Frank FUREDI, Cultura fricii – Asumarea riscurilor şi moralitatea aşteptărilor scăzute, Traducere de Andreea Năstase, Editura Antet, Filipeştii de Târg, f.a., p.17.
[3] Ulrich BECK, La société du risque – Sur la voie d’une autre modernité, Editura Champs Flammarion, Paris, 2001, p.7
[4] Ulrich BECK, op.cit., pp. 13-14.
[5] Zygmunt BAUMAN, Globalizarea şi efectele ei sociale, Traducere Marius Conceatu, Editura Antet, Filipeştii de Târg, f.a., p.5.
[6] Ulrich BECK, op.cit., p.27.
[7] Frank FUREDI, op. cit., p.7.
[8] Ibidem, p.4.
[9] Ulrich Beck, op.cit, p.8
[10] Ibidem
[11] Zygmunt BAUMAN, Comunitatea – Căutarea siguranţei într-o lume nesigură, Traducere de Aurelian Ardeleanu, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2001, p.107.
[12] Ibidem, p.37.
[13] Michael WALZER, Despre tolerare, Traducere de Areta Voroniuc, Editura Institutul European, 2002, p.77.
[14] Frank FUREDI, op.cit., p.121.
Bibliografie:
BAUMAN, Zygmunt, Comunitatea – Căutarea siguranţei într-o lume nesigură, Traducere de Aurelian Ardeleanu, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2001.
BAUMAN, Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, Traducere Marius Conceatu, Editura Antet, Filipeştii de Târg, f.a.
BECK, Ulrich, La société du risque – Sur la voie d’une autre modernité, Editura Champs Flammarion, Paris, 2001.
FUREDI, Frank, Cultura fricii – Asumarea riscurilor şi moralitatea aşteptărilor scăzute, Traducere de Andreea Năstase, Editura Antet, Filipeştii de Târg, f.a.
WALZER, Michael, Despre tolerare, Traducere de Areta Voroniuc, Editura Institutul European, 2002.
