Secolul XX s-a remarcat prin catastrofe istorice (ca de exemplu cele două războaie mondiale, Auschwitz, Nagasaki, Cernobâl), însă nici secolul XXI nu pare a fi mai liniştit nici din punct de vedere istoric – conflagraţii (războiaiele din Irak, Afganistan, Cecenia, atacurile teroriste din SUA şi Europa), nici din punct de vedere al catastrofelor naturale (El Nino, Katrina, incendii, inundaţii, încălzirea globală). Toate aceste evenimente au adus suferinţă, mizerie, violenţă, teroare şi au fost interpretate de fiecare dată în termeni de unii împotriva altora, în termenii găsirii unui „ţap ispăşitor” şi în termenii conturării unei societăţi a riscului, unei societăţi în care guvernează frica de riscuri.

Riscul este o noţiune relativ recentă ( în engleză apare în secolul XVII şi vine din spaniolă, anume din vocabularul navigaţiei: a parcurge un pericol sau a fi percutat de un recif), astfel că o diferenţă între risc şi primejdie decurge din caracteristicile modernităţii.

Riscul devine permis moral pentru că provine din conştientizarea faptului că marea parte a contingenţelor care ne afectează activitatea sunt operate de om, iar nu de natură sau Dumnezeu.

Identificarea riscului pune mari probleme. De aceea, este necesar să legăm această categorie de noţiunea de încredere. Plecăm de la bun început cu o distincţie, pentru a arăta că percepţia riscului nu se poate face decât într-o situaţie particulară.

Ce înseamnă pentru noi, riscul? Definiţia clasică a riscului, cunoscută de toată lumea, se referă la „posibilitatea de a ajunge într-o primejdie, de a avea de înfruntat un necaz, sau de suportat o pagubă; un pericol posibil”[1]. Există diferite interpretări legate de intensitatea şi de calitatea ameninţărilor la adresa siguranţei noastre, însă opinia împărtăşită de majoritatea este că suntem expuşi riscurilor într-un fel sau altul. O expresie care a devenit un lait-motiv al vieţii de zi cu zi este: „Mai bine să fii în siguranţă decât să-ţi pară rău”[2].

Modul selectiv în care mass-media şi alte instituţii desemnează sursele de pericol reflectă dinamica socială, pe fundalul căreia se formează conştiinţa riscului.

Ulrich Beck impune termenul societate de risc, încercând să argumenteze că în societatea actuală, „producţia socială de bogăţie este sistematic corelată cu producţia socială a riscurilor”[3]. Spre deosebire de societatea industrială clasică, trăim într-o „modernitate reflexivă” în care toată lumea trebuie să aibă cunoştinţe minimale cu privire la risc.

Ulrich Beck vorbeşte despre o „paradigmă a societăţii riscului” a cărei întrebare centrală este: în ce mod riscurile şi ameninţările care sunt în mod sistematic produse pe parcursul procesului modernizării, pot fi diminuate, suprimate.

Evoluţia societăţilor, ritmul alarmant al schimbărilor, viteza cu care se desfăşoară viaţa, încercarea disperată de a ţine pasul cu schimbările şi cu noutatea au dus şi la o dinamică a pericolelor, o dinamică ce a „abolit frontierele, nemaiţinând cont nici de intensitatea contaminării, nici de divergenţele aprecierii asupra consecinţelor sale potenţiale”[4], a devenit o forţă a pericolului, care depăşeşte orice zonă de protecţie şi diferenţierile lumii moderne.

Riscul capătă o amploare universală; “riscul a devenit măsura acţiunilor noastre”, deoarece “societatea riscului transpune chestiunea viitorului într-o chestiune a prezentului”. Beck spune că deşi în trecut termenul “risc” avea conotaţii pozitive şi era înţeles în sens de curaj, aventură, în prezent este asociat cu ameninţarea autodistrugerii tuturor formelor de viaţă de pe Pământ.

Datorită acestei “universalizări” a riscului, putem asocia acest fenomen, “globalizării” – globalizare pe care Zygmunt Bauman o definea ca pe acel “paspartu capabil să deschidă porţile tuturor misterelor prezente şi viitoare”[5].

„Forţe distructive” sunt eliberate de oamenii de astăzi pe măsura performanţelor. Riscurile nu mai sunt doar personale, ci s-au înălţat la rangul de „periclitări globale”. „Nu trăim încă într-o societate a riscului, dar nu mai trăim nici doar în conflictele distribuţiei din societatea lipsurilor. În măsura în care această tranziţie se împlineşte, se petrece efectiv o schimbare de societate, care iese din categoriile de până acum ale gândirii şi acţiunii” [6].

Societatea contemporană este dominată de cultura suspiciunii[7]. La ce ne referim când spunem asta? La o isterie faţă de necunoscut, la o exagerare a oricărei dificultăţi întâlnite, la nesiguranţă şi la neîncredere, aspecte care au luat o amploare de neimaginat. Frank Furedi explică diferite situaţii în care oamenii reacţionează exagerat la anumite întâmplări negative la care s-ar fi răspuns mult mai raţional, dacă ar fi fost vorba de un alt context istoric şi socio-cultural. Tot Furedi este cel care prin intermediul exemplelor reuşeşte să zugrăvească o lume furibundă, înspăimântată, în care linia care delimita odinioară clar realitatea de science -fiction se estompează pe zi ce trece, în care mentalitatea fricii transformă orice problemă în adevărate calamităţi şi în care datorită orbirii provocate de aceste riscuri imprevizibile şi necontrolabile, soluţiile potenţiale sunt ignorate.

“Sfârşitul este aproape”[8], reprezintă o expresie de care se abuzează în momentul în care se vorbeşte de asteroizi, gripă, încălzire globală, terorism, războaie, boli incurabile şi de alte calamităţi de acest gen. Societatea se află necontenit într-o stare de panică, fie că e vorba de alimente, medicamente sau anumite procese tehnologice. Singura obiecţie care se poate formula aici este aceea că “riscul” însuşi riscă să devină, în teoria “societăţii riscului”, o realitate ubicuă, atotcuprinzătoare.

Dacă ar fi să facem o radiografie a unei zile obişnuite din viaţă, de la cafeaua de dimineaţă şi citirea ziarului, care abundă în ştiri negative, până la venirea seara acasă, dacă ar fi să analizăm la rece activităţile, discuţiile şi gândurile de peste zi, nu cred că am putea să spunem sincer că cel puţin o singură dată nu ne-a fost frică de ceva, sau că nu am “avut grijă” ca ceva anume să nu se întâmple. Cultura fricii se traduce în viaţa de zi cu zi, mai ales prin cuvinte sau expresii precum: “ai grijă”, “risc”, “teamă”, “epidemie”, “pericol”, “precaritate”. Ştim prea bine că nimeni şi nicicând nu poate spune că nu e înconjurat de riscuri, pe scară mereu sporită. Riscurile au devenit perceptibile. Numai că, pe lângă riscuri, ce ocupă, desigur, vaste porţiuni ale vieţuirii noastre, sunt şi certitudini – familia, prietenia, nevoia veracităţii, nevoia adevărului – pe care se poate construi cu siguranţă. Acestea nu reduc, desigur, suprafaţa riscului, dar oferă un reazem pentru a o aborda altfel, într-un cadru conceptual cuprinzător.

Cartea lui Ulrich Beck se remarcă prin acuitatea diagnozei: trăim în “societatea riscului !” ; în fapt, Ulrich Beck a captat în termeni mai concludenţi decât predecesorii săi trecerea vieţii oamenilor de astăzi de sub tutela “nevoii ” sub tutela “angoasei ” sau, eventual, sub ambele tutele. Se ajunge, pe culmea modernităţii, conform tezei, la un “ev mediu modern al primejdiei”[9], adică într-o societate în care primejdia este generată nu prin accident, ci structural, şi este trăită la tot pasul. “Nu omisiunea produce catastrofa, ci sistemele care transformă umanitatea greşelii în forţe de distrugere de neînţeles”[10].

Insecuritatea ne afectează pe toţi, scufundaţi cum suntem într-o lume fluidă şi imprevizibilă a lipsei de reglementare, a flexibilităţii, competitivităţii şi nesiguranţei endemice, dar fiecare dintre noi suferă de o anxietate a lui, ca şi cum ar fi o problemă privată, un rezultat al eşecurilor personale şi o provocare pentru savoir-faire şi agilitatea noastră[11].

Tipul de nesiguranţă, de presimţiri negre şi teama de viitor care îi urmăreşte pe oameni în fluidul , veşnic schimbătorul mediu social, în care regulile jocului se schimbă în mijlocul jocului fără avertisment şi fără un model descifrabil, nu-i unesc pe cei în suferinţă, ci îi împart şi îi separă. Durerile pe care le pricinuiesc indivizilor nu se adună, nu se acumulează şi nu se condensează într-un soi de „cauză comună” care ar putea fi urmărită mai eficient prin unirea forţelor şi prin acţionarea la unison[12].

Dualismul modern-postmodern necesită ca diferenţa să fie acceptată de două ori: mai întâi în versiunile singulare, individuală şi colectivă şi apoi în versiunile pluraliste, dispersate şi divizate[13]. Avem nevoie să fim toleraţi şi protejaţi ca cetăţeni ai statului şi ca membri ai grupului, precum şi ca străini faţă de ambii. Migrările în masă, noile tehnologii de comunicare, schimburile culturale continue au condus la instituirea unei diversităţi a modurilor de viaţă într-o aceeaşi societate. Pe măsură ce migraţia şi comunicaţiile au combinat moduri de viaţă, controversa valorilor a devenit condiţia noastră comună.

După cum am menţionat la început, terorismul reprezintă un risc global, un fenomen care, după evenimentele din SUA,de pe 11 septembrie 2001, a reprezentat o ameninţare de netăgăduit la adresa întregii lumi. Aceste evenimente au dat naştere la o isterie globală, la interpretări apocaliptice. Teroriştii, în general, reprezintă un grup aparte, atât din punct de vedere cultural, religios, cât şi din punct de vedere al convingerilor, idealurilor şi al mentalităţilor. Astfel, problema toleranţei începe să se pună atunci când, în contextul pluralismului social, unele grupuri minoritare din punct de vedere etnic, cultural, religios, sexual, sau ca mod de viaţă, încearcă să-şi păstreze identitatea în timp şi în spaţiu, să-şi formeze adepţi, să-şi caute susţinători.

Pentru a explica “paradigma societăţii riscului” şi pentru a exemplifica riscul terorismului, am ales filmul « United 93 » în regia lui Paul Greengrass. Prin United 93, Greengras a creat o dramă palpitantă, provocatoare, care spune povestea pasagerilor, echipajului şi a controlorilor de zbor. Toţi aceştia au privit cu groază cum avionul United Airlines 93 a devenit cel de-al patrulea avion deturnat în acea zi a celor mai mari atacuri teroriste asupra Americii: 11 Septembrie, 2001. Pe parcursul celor doar 90 de minute în care avionul a fost în aer, lumea de la sol intra într-o nouă eră violentă – văzută printr-un nor de ceaţă care a dispărut încet pentru a dezvălui că însăşi America era sub atac. Acest film reuşeşte să redea confuzia şi senzaţia de suprarealism a acelei zile senine de septembrie cât şi momentele atât de dramatice de la bordul zborului 93 care au culminat cu prăbuşirea acestuia.

« United 93 » scapă de tentaţia de a pune din nou sub lumina reflectoarelor – într-un mod exagerat – familiile celor de la bordul zborului fatidic şi se concentrează pe actorii acelor zile: controlorii de trafic din Boston, New York şi cei din buncărul N.O.R.A.D. din Munţii Cheyenne şi desigur pasagerii şi teroriştii de la bordul avionului. Intrăm într-o lume de spaţii închise întunecate, luminate doar de tuburile reci de catod ale monitoarelor. Iar la senzaţia continuă de nelinişte aproape claustrofobică contribuie şi filmarea cu camere ţinute în mână care subliniază senzaţia de veridicitate. Senzaţia de realism este subliniată şi de utilizarea unor actori necunoscuţi, care îşi joacă rolurile lipsite de exagerări eroice dramatice şi care nu încearcă să creeze o mitologie a eroilor sau să îi demonizeze pe atacatori. Coloana sonoră, liniştită şi decentă nu încearcă să forţeze sau să accentueze momentele – şi asa dramatice ale peliculei. Chiar dacă nimeni nu ştie adevărul complet despre cele întâmplate la bordul zborului 93, prezentarea din acest film este serios denaturată. Motivele sunt uşor de înţeles…, se dorea realizarea unor ipostaze pline de tensiune şi un final intens şi cutremurator. Din punct de vedere artistic, realizarea este foarte bună, însa nu pot sa accept ficţionalizarea întâmplărilor de la bordul avionului şi numeroasele omisiuni (care desigur ar fi tăiat din elanul artistic). Din momentul deturnării totul se întâmplă mult prea repede, şi desfăşurarea evenimentelor e forţată. Stewardesele intră în panică ca nişte şcolăriţe (exact singurele persoane de la bordul avionului care nu ar fi făcut asta) şi toată lumea se agită şi se zbate (când din înregistrări se poate vedea că majoritatea pasagerilor au rămas calmi petrecându-şi timpul cu lungi convorbiri telefonice cu familiile, chiar sub ochii teroriştilor). Punctul forte al filmului este faptul că surprinde incompetenţa şi panica autorităţilor cât şi incapacitatea lor de a reacţiona coerent; ironia este că în acea zi Armata SUA executa un exerciţiu de interceptare a unor bombardiere strategice nucleare şi cu toate acestea nu reuşesc să ridice în aer decât patru avione ( neînarmate) pe întreaga lungime a Coastei de Est.

Dezintegrarea relaţiilor de încredere exprimă maniera în care societatea îşi priveşte proprii membri. Până la urmă, problema încrederii se referă, în mare măsură, la faptul că nu putem avea încredere în noi înşine. Trecerea de la erou la supravieţuitor ilustrează noua concepţie asupra subiectivităţii. Incertitudinea care marchează o gamă vastă de contacte sociale a dus la creşterea numărului străinilor, străini înţeleşi nu doar ca oameni pe care nu îi cunoaştem, ci şi ca cei în care nu putem avea încredere, după cum spunea Frank Furedi. Deoarece umanitatea este „bombardată” din toate părţile cu sfaturi prin care să se evite riscurile, cu îndemnuri de conştientizare a riscurilor care ne înconjoară la fiecare pas, subconştientul uman este condus de o perpetuă senzaţie de panică, ceea ce se traduce printr-o tendinţă de a ne imagina totdeauna ce poate fi mai rău, de a fi prudenţi în orice moment. Astfel, mentalul colecticv este condus de concepţia conform căreia „toţi suntem victime potenţiale”[14].

Filmul „United 93″ ilustrează foarte bine isteria în masă, atitudinea disperată adoptată inconştient în faţa unui risc, panica şi frica de moarte, dorinţa de supravieţuire, mai presus decât cea de eroism şi nu în ultimul rând incapacitatea autorităţilor de face faţă unor astfel de situaţii extreme. Este impresionant şi zguduitor, modul în care producătorii filmului au reuşit să transmită panica, frica, agitaţia, disperarea atât a celor aflaţi la bordul avionului Boeing 757, al companiei United Airlines, cât şi a familiilor şi cunoscuţiilor acestora care sperau într-un deznodământ fericit.

În pofida amplificării permanente a pericolului în toate sferele vieţii sociale şi în pofida exagerărilor jurnalistice în acest domeniu, există o credinţă larg răspândită, conform căreia, riscurile sunt permanent subestimate, ignorate sau camuflate, ceea ce face să existe o multitudine de pericole ascunse.

Personal, cred că o asemnea abordare apocaliptică nu îşi are rostul, indiferent de domeniul avut în vedere pentru analiză. Isteria ilustrării pericolelor care ne pândesc la orice pas, angoasa extremă inoculată de prezentarea diferitelor situaţii limită cu care se confruntă umanitatea, nu face altceva decât să sporeasca panica în rândul societăţilor, irosindu-se astfel timp preţios în care s-ar putea găsi şi s-ar putea pune în aplicare soluţiile necesare prevenirii sau eliminării unor astfel de riscuri. Este adevărat că există diferenţe între percepţia subiectivă şi pericolul real, însă percepţiile subiective pot fi foarte uşor influenţate de modul expunerii existenţei riscurilor. Astfel, reţinerea, precauţia, duc la o limitare a acţiunilor şi a aspiraţiilor, duc la o viaţă lipsită de libertate, înţeleasă în adevăratul sens al cuvântului.

Irina TOMA, Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea din Bucuresti

[1] www.dexonline.ro

[2] Frank FUREDI, Cultura fricii – Asumarea riscurilor şi moralitatea aşteptărilor scăzute, Traducere de Andreea Năstase, Editura Antet, Filipeştii de Târg, f.a., p.17.

[3] Ulrich BECK, La société du risque – Sur la voie d’une autre modernité, Editura Champs Flammarion, Paris, 2001, p.7

[4] Ulrich BECK, op.cit., pp. 13-14.

[5] Zygmunt BAUMAN, Globalizarea şi efectele ei sociale, Traducere Marius Conceatu, Editura Antet, Filipeştii de Târg, f.a., p.5.

[6] Ulrich BECK, op.cit., p.27.

[7] Frank FUREDI, op. cit., p.7.

[8] Ibidem, p.4.

[9] Ulrich Beck, op.cit, p.8

[10] Ibidem

[11] Zygmunt BAUMAN, Comunitatea – Căutarea siguranţei într-o lume nesigură, Traducere de Aurelian Ardeleanu, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2001, p.107.

[12] Ibidem, p.37.

[13] Michael WALZER, Despre tolerare, Traducere de Areta Voroniuc, Editura Institutul European, 2002, p.77.

[14] Frank FUREDI, op.cit., p.121.

Bibliografie:

BAUMAN, Zygmunt, Comunitatea – Căutarea siguranţei într-o lume nesigură, Traducere de Aurelian Ardeleanu, Editura Antet, Filipeştii de Târg, 2001.

BAUMAN, Zygmunt, Globalizarea şi efectele ei sociale, Traducere Marius Conceatu, Editura Antet, Filipeştii de Târg, f.a.

BECK, Ulrich, La société du risque – Sur la voie d’une autre modernité, Editura Champs Flammarion, Paris, 2001.

FUREDI, Frank, Cultura fricii – Asumarea riscurilor şi moralitatea aşteptărilor scăzute, Traducere de Andreea Năstase, Editura Antet, Filipeştii de Târg, f.a.

WALZER, Michael, Despre tolerare, Traducere de Areta Voroniuc, Editura Institutul European, 2002.

„Der Untergang“ este un film istoric, care decupeaza un segment foarte bine delimitat din istoria secolului trecut, prezinta ultimele 12 zile din viata lui Hitler petrecute in buncherul de sub Cancelaria Reichului din Berlin.

Chiar de la inceputul filmului, din declaratia data de fosta secretara a lui Adolf ne dam seama ca acesta starneste curiozitatea si lipsa impotrivirii. Ea nu era o nazista convinsa si ar fi putut sa spuna “Nu, nu vreau sa merg la cartierul general al Fuhrer-ului!”. A fost escortata intr-o noapte de noiembrie in 1942, de ofiteri SS catre “Wolfsschanze” (“Vizuina Lupului”), cartierul general al lui Hitler din Rasterburg. Pe 20 aprilie, 1945, Hitler luat prin surprindere si constrans de atacurile rusilor s-a retras intr-un sistem de buncare construit sub Cancelaria Germaniei. Aici, amanta lui, Eva Braun, a organizat sarbatorirea celei de-a 56-a aniversari a Fuhrer-ului. Pentru o ultima data, liderii regimului nazist se vor aduna sa bea sampanie la o receptie. Printre ei se numara si Ministrul Afacerilor Interne, Heinrich Himmler, care il sfatuieste pe Hitler sa se refugieze din Berlin intr-un loc mai sigur, de unde sa inceapa diplomatiile cu rusii. Hitler refuza, nu paraseste niciodata orasul si afirma ca el nu mai face politici, respingand astfel ideea de comunicare in relatiile internationale, care ar fi putut dezamorsa atacul sovieticilor. Aghiotantul lui Himmler este Herman Fegelein, sotul surorii Evei. El isi indeamna cumnata sa il convinga pe Hitler sa fuga din Berlin, pentru ca peste numai cateva zile, Aliatii vor ajunge la Cancelarie.

Privind latura psihologica a lui Hitler si implicit a nazismului exista doua puncte de vedere opuse[1]: primul sustine ca psihologia nu poate da nici o explicatie fascismului ca fenomen economic si politic si un altul ce sustine ca fascismul este in totalitate o problema psihologica. Hitler este privit drept nebun sau nevrotic, iar cei ce-l urmeaza sunt considerati a fi tot atat de nebuni si de dezechilibrati mintal.

Hitler apeleaza la manipularea emotiilor[2] poporului german, care simte o oboseala interioara si resemnare, pare hipnotizat de personalitatea puternica a Fuhrer-ului, renuntand sa se opuna chiar daca uneori realizeaza gravitatea faptelor. Consider ca pentru a se impune, Hitler a avut nevoie si de o manipulare a normelor, religiilor, identitatiilor si spatiilor temporale. Hitler nu poate parasi Berlinul, deoarece s-ar simti precum “un preot fara biserica”. El isi impune sa rezolve problemele sau sa moara aici. Hitler este pilonul de sustinere al nazismului, “cel care trebuie sa fie pe scena cand cad cortinele”, asa cum zice Sper. Un bun manipulator stie sa creeze pentru publicul vizat acea situatie care sa dea greutate indemnurilor sale.[3] Fata de persuasiune, care este constienta, procesul de manipulare se realizeaza inconstient.[4] Manipularea nu este un proces rational, poate avea consecinte negative pentru individ si societate.[5] Hitler este capabil sa-si sacrifice propriul popor. La masa discutiilor generalii ajung la concluzia ca Fuhrer-ul si-a pierdut rationamentul. Acestia sustin evacuarea civililor (femei si copii), dar primesc fulgeratorul raspuns ca “in acest razboi nu exista civili”. Hitler ia dreptul la supravietuire poporului german prin ordinul de distrugere in fata armatelor rusesti, lipsirea de energie, apa, carbune, trafic.

Viziunea constructiei sociale a lui Hitler, formarea celui de-Al Treilea Reich ar fi de neconceput doar cu depozite, fabrici, zgarie nori si hoteluri. El este deschis artei si realizeaza ca populatia are nevoie de orase medievale, de cultura. Doreste ca Al Treilea Reich sa fie “o comoara plina de arta si cultura ce va supravietui o mie de ani”.

Manipularea comportamentala reprezinta o influenta sociala negativa, condamnabila din punct de vedere etic pentru ca lezeaza demnitatea umana, ea bazandu-se pe conformare si supunere.[6] Germanii se decimeaza intre ei sau se sinucid, innebuniti de teroarea provocata de rusi, care reprezinta cauza indirecta a catastrofei. Inamicul nu apare decat intr-o singura scena, cand deja luptele s-au terminat, iar soldatii rusi danseaza cazaciocul. Dusmanul cu care se lupta ultimii supravietuitori ai nazismului este spaima, in mare parte autoindusa, care le submineaza luciditatea si perceptia realitatii.

Cercetand situatia militara in care se afla, Hitler isi pierde increderea in generali, pe care ii denumeste “sleahta de lasi neloiali”, isi pierde chiar cumpatul si incepe sa tipe. Ajunge la concluzia ca ani de zile “militarii l-au tinut pe loc”, se simte tradat si inselat inca de la inceput. Ma surprins starea aparenta de calm pe care Fuhrer-ul a afisat-o cand unul din generalii sai, cumnatul Evei, ii recunoaste in fata, in particular ca i-a sabotat ordinele de luni de zile, dar fara sa-si piarda loialitatea personala fata de el. Ramane neindulpecat la rugamintea Evei de a nu-l executa pe cumnatul ei. A fost de ajuns ca Hitler sa-i raspunda ca este dorinta lui si ca el este Fuhrerul pentru ca aceasta sa renunte si sa se resemneze. Hitler este profund indignat de inalta tradare a lui Himler, pe care il credea cel mai loial dintre generali.

O chestiune care m-a frapat este aceea ca Magda Goebbels isi omoara cei sase copii pentru singurul motiv ca “nu ar avea cum sa traiasca intr-o lume fara national-socialism”. Acesti oameni cred pana in ultimul moment in Fuhrer-ul lor, nu au remuscari, dar traiesc groaza fireasca de dinaintea prabusirii lumii pe care o cunosc si in care traiesc.

In orice situatie de comunicare interumana, fiecare actor interpreteaza un rol destinat in care sa asigure dominatia sa asupra situatiei, recunoasterea sa in rolul pe care si l-a definit.[7]Constat ca exista o oarecare umanizare a lui Hitler cu toate ca filmul incearca sa fie obiectiv si sa respecte adevarul istoric si relatarile martorilor directi. Exista scene in care-l putem vedea pe dictator cum ii dicteaza secretarei, cum sta la masa alaturi de apropiatii sai. Spatele incovoiat si privirea uneori plecata a Fuhrer-ului imi sugereaza anumite semne de umanizare a acestuia. Apar anumite evenimente pe care un om normal le parcuge de-a lungul vietii: incheie casatoria cu Eva Braun, ii dicteaza secretarei testamentul sau politic. In textul acestuia, Hitler, incearca sa inglobeze anumite sentimentele pe care le simte fata de poporul german: “Mai mult de 30 de ani au trecut de cand mi-am adus contributia ca voluntar in timpul primului Razboi Mondial. In timpul acestor 30 de ani, am invatat sa gandesc, sa actionez si sa traiesc din dragoste si loialitate pentru poporul meu. Secolele vor trece dar din ruinele oraselor si monumentelor noastre ura poporului ce ne-a facut noua asta, va continua sa creasca. Iudaismul international si aliatii sai”.

A lupta impotriva lui Hitler implica autoexcluderea din comunitatea nemtilor, opozitia fata de el insemnand opotitie fata de Germania.[8] Nemtii au fost transformati in partizani inflacarati ai cauzei naziste din cauza spiritului de supunere oarba fata de un conducator si de sentimentul de ura impotriva minoritatilor rasiale si politice.[9]

Cea mai mare afinitate pentru Hitler si teoria lui a avut-o patura de jos a clasei de mijloc, al carei reprezentant era. Marele Reich german insemna pentru Fuhrer simbolul prestigiului social si al securitatii.[10]

Tendintele masochiste[11] ale lui Hitler erau hranite prin supunerea si loialitatea cetatenilor fata de autoritati, care-i confereau lui Hitler autoritatea suplimentara, pe care propria pozitie individuala nu i-o putea asigura. Satisfactia emotionala oferita de spectacolul sadic al victimelor Holocaustului si sentimentul de superioritate fata de restul omenirii a putut sa-i compenseze pe nemtii pentru faptul ca vietile lor fusesera saracite din perspectiva economica si culturala.

Setea sadica de putere isi gaseste numeroase expresii in “Mein Kampf” care nu concepe decat “victoria celui mai tare si nimicirea sau cel putin subjugarea neconditionata a celui mai slab”[12]. Hitler este in stare sa nu verse nici o lacrima pentru nemtii care nu ar putea indura efectele distrugatoare ale razboiului. Reneaga orice valori afirmand despre umanitate ca nu este decat o “compasiune religioasa”. In viziunea lui compasiunea este un pacat etern, considera o tradare a naturii compasiunea pentru unul slab. Intotdeauna Hitler a fost nemilos cand cand s-a confruntat cu opozitia de la alte rase.

Personalitatea lui Hitler si sistemul nazist echivaleaza cu o forma extrema a autoritatii (ca structura de caracter). Oamenii sunt invatati de la nastere ca supunerea fata de autoritate este buna, iar nesupunerea este gresita. Se acorda o mare valoare notiunilor de supunere si loialitate fata de regulile legitimate de societate.[13] Obedienta automata vine din considerentul ca supunerea fata de autoritate este profitabila. Autoritatea poate sa foloseasca anumite simboluri fata de care suntem deseori vulnerabili in aceeasi masura in care ne simtim vulnerabili fata de autoritatea insasi. Hitler recurge la anumite simboluri:

1. Titlurile (“der Fuhrer”, tradus drept “Conducatorul”), care sunt simbolurile autoritatii cel mai usor de falsificat.[14]

2. Hainele (uniformele naziste) pot declansa o supunere mecanica, sunt mai tangibile decat un titlu si pot fi falsificate.

3. Accesoriile (simbol vizual – zvastica).

Mi se pare importanta problema protejarii de influenta autoritatii. O buna intelegere a felului in care actioneaza influenta autoritatii este necesara pentru a rezista acesteia.[15]

Consider necesara constientizarea pentru a intrerupe influenta autoritatii. Se poate ridica problema daca vrem sau nu sa rezistam autoritatii. Referindu-se la natura autoritatii, Robert Cialdini da o solutie prin intrebarea pe care trebuie sa ne-o punem cand suntem confruntati cu ceea ce pare o incercare de influentare din partea unei persoane cu autoritate: “Are aceasta persoana o autoritate reala?”[16] Statutul de autoritate ne ajuta sa evitam greselile majore de raspuns automat in fata autoritatii. Apare o intrebare a lui Hitler referitoare la propriul sau statut, se intreaba cum poate fi un conducator cand toate ordinele lui au fost ignorate. Cu deznadejde si indignare ajunge chiar sa afirme cu capul plecat ca “s-a terminat, razboiul este pierdut”.

Inca o data este demonstrata puterea si limpezimea cu care Fuhrerul ia decizii drastice. Cu o liniste stapanita ii declara garzii lui de corp ca el si sotia lui, Eva Braun se vor sinucide si de asemenea dorinta de a fi ars, pentru ca sub nici o forma, viu sau mort, sa nu cada in mana rusilor. Pe 30 aprilie, dupa ce isi ia ramas bun se inchide intr-o camera impreuna cu Eva si ambii isi iau viata, urmand a fi arsi. In urma mortii lui Adolf Hitler, noul guvern incepe negocierile pentru intentionarea incheierii pacii, dar rusii cer capitularea neconditionata. Soldatilor si civililor germani li se ordona incetarea imediata a focului. Capitularea completa a avut loc pe 7 mai 1945, iar ostilitatile au incetat pe 8 mai. Razboiul a luat viatza a cel putin cincizeci de milioane de oameni, dintre care sase milioane de evrei, ucisi in lagarele de concentrare naziste.

In ultima perioada a vietii sale a sustinut ca scopul lui nu se limiteaza doar la bunastarea Germaniei, ci ca actiunile sale servesc intereselor civilizatiei in general.[17] Hitler se simte neinteles in planurile sale mari pe care le avea pentru Germania si pentru lume, de a curata Lebensraumul (spatiul vital) de otrava jidaneasca.

Am ajuns la concluzia ca Hitler si-a putut impune principiile din “Mein Kampf” pentru ca a rapit spiritul critic al natiunii germane. Nemtii au acceptat neconditionat ideea de superioritate asupra altor popoare.

Partea pe care o gasesc insa nu tocmai buna este ca dupa al doilea razboi mondial, mai marii lumii, conducatorii diverselor tari mai mult sau mai putin importante desi au invatat din istorie ce-i bine si ce-i rau nu tin intotdeauna cont de ea.
Se stie ca cele doua miscari extremiste ale secolului al XX-lea, respectiv extremismul de dreapta reprezentat de miscarea fascista din Italia dar in special de revolutia national-socialista din Germania (care l-a adus pe Hitler la putere) ca si extremismul de stinga reprezentat de revolutia bolsevica din Rusia tarista si apoi instaurarea comunismului in aceasta tara au avut cauze reale, cauze care, in orice moment pot aparea din nou daca nu sunt anihilate din timp prin masuri politice, economice, sociale adecvate.

Nume complet si Titlu complet:

Maria-Luiza MANEA, Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea Bucuresti

Trasături ale personalităţii lui Adolf Hitler. O analiză psihosocială a filmului Der Untergang

Bibliografie

· Der Untergang, regia – Oliver Hirschbigel, productie „Constantin Film“, 2004,

· CHELCEA Septimiu, Opinia publica. Gandesc masele despre ce si cum vor elitele ?, Ed. Economica, Bucuresti, 2002

· CIALDINI Robert, Psihologia persuasiunii, Ed. Business International Press, Bucuresti, 2004

· FROMM Erich, Frica de libertate, Ed. Teora, Bucuresti, 1998

· MUCCHIELLI Alex, Arta de a influenta. Analiza tehnicilor de manipulare, Polirom, Bucuresti, 2002,

Alex Mucchielli identifică şi analizează mai multe modalităţi de manipulare, susţinând faptul că există o serie de factori care pot determina “ţintele” să reacţioneze în modul în care emiţătorul îşi propune. Printre acestea se remarcă tehnica „reîncadrării” poziţiilor interlocutorilor. Cuvintele potrivite nu sunt singurele instrumente de a schimba comportamentul ori atitudinea celorlalţi. Mucchielli arată faptul că poziţiile celor care iau parte la procesul comunicării sunt relative, „deci interlocutorii pot adopta diferite puncte de vedere, iar acestea constituie elemente ale situaţiei, formând un context numit al <<poziţiilor>>”[1]; Emiţătorul nu numai că poate să-şi schimbe propria poziţie, ci “jonglează cu identitatea interlocutorului său, atribuindu-i diverse locuri”[2], fără a se rezuma doar la transmiterea mesajului respectiv. Astfel, cel care manipulează îşi poate schimba fie poziţia sa, fie pe cea a receptorului său, ba mai mult, acest lucru se poate întâmpla concomitent. Tehnica „reîncadrării” pentru redefinirea poziţiei actorilor comunicării a fost mai îndeaproape studiată de Paul Watzlawick la şcoala de la Palo Alto. Exemplul prezentat de Watzlawick ilustrează cum conduitele celor care comunică se schimbă în funcţie de noul sens pe care îl dă o persoană din exterior prin schimbarea poziţiilor acestora. Manipularea are astfel loc prin “reîncadrare”.

Putem distinge această tehnică şi în construcţia discursului colonelului Frank Slade din finalul filmului “Scent of a woman”, o dramă în regia lui Martin Brest, lansat în SUA la data de 23 decembrie 1992. Personajele principale sunt Charlie Simms, elev la un colegiu de prestigiu, şi Frank Slade, locotonent-colonel al armatei americane, retras din funcţie. Întâlnirea celor doi are loc în momentul în care Charlie acceptă sa aibă grijă de Frank pentru câteva zile în care familia colonelului este plecată, pentru a strânge bani ca să meargă acasă de Crăciun.

La şcoală Charlie se confruntă cu o problemă în urma unei întâplări în care el şi George Willis sunt martorii unei farse făcute de trei colegi, directorului colegiului. Din acest motiv, atât el cât si George sunt constrânşi să denunţe vinovaţii. În excursia planificată de colonel, Charlie va lua parte la o adevărată aventură, fiind pus în situaţii limită. În ciuda caracterului dificil al lui Frank, un tip cu foarte multe conflicte interioare generate, printre altele, de frustrarea de a fi orb, Charlie reuşeşte să-l oprească să se sinucidă. Din acel moment Frank Slade îşi schimbă atât viziunea asupra vieţii, cât şi atitudinea faţă de Charlie. De aceea, în momentul în care Charlie Simms va participa la şedinţa deschisă în cadrul căreia se dorea demascarea vinovaţilor acuzaţi de vandalism, Frank Slade ţine un discurs impresionant, reuşind să-l salveze de la exmatriculare. Domnul Trask, directorul liceului începe şedinţa încercând să schiţeze portretul elevului ideal de tip Baird, grefând o serie de valori şi principii, invocând diferite personalităţi pentru a sublinia prestigiul colegiului. Aşadar, creează un context pentru a evidenţia pe cât posibil cum actele de vandalism au întinat acel statut şi de aceea emergenţa acelei întruniri se datorează dorinţei de a identifica şi de a pedepsi vinovaţii. Cei doi martori, George, fiul unui important om de afaceri, şi Charles, elevul silitor, dar dintr-o familie modestă, trebuie să ajute la găsirea vinovaţilor. În mod normal, fiecare avea dreptul să fie reprezentat de un părinte sau un tutore. Cum părinţii lui Simms nu aflaseră de incident, întrucât ajunge la o înţelegere cu George (fără implicarea părinţilor), coloneul Frank îi face o surpriză şi vine să-l susţină. În urma presiunilor făcute de director, George îi denunţă pe vinovaţi, deşi aceştia erau chiar prietenii lui, iar Charles, într-un fel sau altul, evită să facă vreo declaraţie. Prin urmare, domnul Trask se consideră îndreptăţit să opteze pentru exmatricularea lui, pe motiv că ar fi un mincinos. În acest moment intervine colonelul Frank Slade.

Revenind la tehnica reîncadrării, este esenţial ca în scena în discuţie, şi-anume discursul lui Frank, să identificăm instanţele comunicării. La început, emiţătorul este directorul Trask, iar ţinta o reprezintă elevii adunaţi alături de Comitetul Disciplinar, care urma să dea verdictul în privinţa vinovăţiei tuturor celor implicaţi în incident. În momentul în care colonelul intervine în dezbatere, acesta devine la rândul său un emiţător. În acest context, are loc schimbarea poziţiei lui Charlie, deşi în a doua parte a scenei, acesta nu mai ia parte la dialog. De asemenea, are loc şi reîncadrarea mesajului transmis publicului.

Prima poziţie a lui Charlie Simms era aceea de elev Baird. El era unul din martorii care deţinea adevărul despre incidentul provocat de colegii săi. Un comportament adecvat, potrivit cuvântării lui Trask, era acela de a dezvălui numele vinovaţilor, de a reabilita atât orgoliul directorului, care căzuse drept victimă farsei, dar şi de a avea o atitudine demnă de colegiul respectiv, apărându-i prestigiul de „incubator” pentru viitorii bărbaţi adevăraţi. Tocmai pentru că refuză să-şi pârască colegii, Charlie cade în dizgraţie. Poziţia sa este subliniată şi de cea a lui George Willis care, prin faptul că mărturiseşte, este demn e blazonul colegiului. Astfel, Charlie este băiatul rău, acel paria. Schimbarea poziţiei se produce tocmai datorită faptului ca Frank Slade vine cu un alt punct de vedere. Acesta estompează valorile pentru care directorul militează, facându-le să sune fals, demagogic. Discursul lui Frank Slade se bazează pe fapte clare, pe lucruri concrete. Acesta pune în lumină valorile unui barbat adevărat din perspectiva sa umană, fără a-l încadra instituţional. El redirecţionează privirile asupra unui Charlie care este demn, care nu se vinde. Frank denaturează conceptul de „bărbat Baird” care încapsulează esenţa educaţiei oferite de colegiu, venind cu propria sa paletă de valori ce dau naştere unui bărbat adevărat: demnitatea, refuzul de a fi „turnător”, păstrarea unui suflet intact, asumarea responsabilităţii, clădirea unui viitor bazat pe principii. Cu alte cuvinte, Charlie este în poziţia în care fiind pus să aleagă între calea cea uşoară, dar cea greşită, şi cea grea, însă cea dreaptă, îşi asumă riscul şi alege drumul cel bun, care conduce la caracter. Reîncadrarea sa se face pe poziţia care îl avantajează. Este pus într-o lumină benefică, pentru că în discursul său colonelul face apel la noţiuni pozitive, valabil acceptate de toată lumea, pentru că sugerează latura bună a naturii umane.

În plus, se produce şi o reîncadrare a mesajului, provenită din reîncadrarea poziţiei. Dacă la început directorul porneşte o vânătoare de vrăjitoare şi mesajul său către public înglobează pedepsirea vinovaţilor şi a complicilor săi, inclusiv exmatricularea lui Charlie Simms, pentru că îi protejează, ulterior mesajul transmis de Frank Slade este acela că Charlie trebuie absolvit de orice vină tocmai pentru că într-o bună zi va ajunge un bărbat de care vor fi mândri.

Trebuie subliniate şi alte aspecte care au catalizat discursul lui Frank Slade. În actul comunicării iniţiat de către acesta, este activată funcţia metalinguală. Ceea ce sporeşte manipularea exercitată de Frank Slade ţine şi de carismă. Faptul că este orb, cu o carieră în armata SUA, impune respect, întărit şi de tonul ridicat, milităresc pe care îl foloseşte. În comparaţie cu stilul pedagogic, uşor desuet şi demagogic al directorului Trask, Frank Slade este persuasiv pentru că vorbeşte cu pasiune, discursul său are nuanţe, pune accent pe cuvintele cheie, chiar dacă foloseşte şi un limbaj licenţios în anumite privinţe. Publicul îl apaludă la sfârşit deoarece are curajul să scoată la lumină diferenţa între aparenţă şi esenţă: „bărbatul Baird” şi „bărbatul de caracter”. El îl poziţionează pe Simms ca pe un tânăr care are în faţa sa viitorul şi care este liber să decidă pentru construirea acestuia, nu ca pe un produs al şcolii Baird. Datorită acestei flexibilităţi intelectuale, de a pune lucrurile într-o altă lumină, evident, una favorabilă lui Charlie, atât publicul, cât şi Comitetul Disciplinar, au fost manipulaţi prin reîncadrare, adică prin redefinirea poziţiei lui Charlie Simms de către Frank Slade.

În acest caz, tehnica reîncadrării probează următorul lucru: în actul comunicării este important să percepi poziţiile din care interlocutorii îşi emit propriile opinii, pentru că acest fapt este în beneficiul celui care vrea să schimbe poziţiile, cu scopul de a reuşi să manipuleze. Mucchielli afirmă în acest sens: „ Iată deci una din regulile fundamentale ale influenţării: să recunoşti aceste poziţii şi să spui ceea ce trebuie pentru a le modifica, astfel încât situaţia să se schimbe, iar conduitele dorite să capete sens pentru interlocutori”[3] Frank Slade intervine prin actul comunicării pentru a schimba poziţiile interlocutorilor şi pentru a da un alt sens situaţiei. George este pus pe poziţia unui laş, care „se ascunde în buzunarul tatălui”, iar Charlie beneficiază de pe urma acestei reîncadrări, ieşind învingător, aşa cum îşi dorea Frank.

Întorcându-ne la ideea de influenţare, se poate afirma despre cazul în discuţie că actul comunicării este însoţit în mod automat de influenţare. Mai mult, fenomenul comunicării se produce cu ajutorul mai multor factori, iar în ceea ce priveşte discursul lui Frank Slade, putem vorbi despre o particularitare. Empatia sa se datorează şi faptului că deja îl cunoşte pe Charlie, are o oarecare încredere în el. Prin urmare, există şi un grad ridicat de subiectivitate ce amplifică puterea argumentaţiei în apărarea elevului. În plus, trebuie luată în considerare şi starea emoţională a colonelului, care, pe fondul frustrărilor şi conflictelor sale interioare, nu numai că reuşeşte să construiască apărarea lui Charlie, dar işi revarsă toată furia asupra directorului, în primul rând, mai apoi vorbeşte cu înflăcărare, izbutind să impresioneze întrega sală. Folosindu-se de exemplele din cariera sa militară zugrveşte o serie de imagini vizuale pline de paroxism, este aplaudat ca un adevărat erou.

Se poate observa că pe lângă schimbarea poziţiei lui Charlie, tot prin intermediul acelui discurs, colonelul îşi schimbă şi el poziţia faţă de sine. Izbânda sa în cadrul şedinţei este şi o victorie personală. Aplauzele şi verdictul Comitetului Disciplinar sunt o confirmare pentru el că încă mai este valoros, că încă mai are un cuvânt de spus, ba mai mult, se ţine cont de argumentele sale. Am putea spune că în ciuda siguranţei de sine pe care o denotă din felul în care acţionează pe parcursul filmului, adevărata încredere în forţele proprii o recapătă după succesul apărării lui Charlie, deci, într-un fel, se influenţează pe sine, tocmai pentru că va căpăta o altă stare de spirit la finalul filmului.

În concluzie, prin actul comunicării cel care comunică nu doar se comunică, ci are posibilitatea, utilizând diferiţi factori, să dea sensul pe care îl doreşte, pentru a-şi rezolva, în cele din urmă, un aspect legat de viaţa sa.

Cristina POPOVICI, Facultatea de Stiinte Politice, Universitatea din Bucuresti

Bibliografie

MUCCHIELLI, Alex, Arta de a influenta : analiza tehnicilor de manipulare, trad. din lb. franceza de Mihaela Calcan, Polirom, Iaşi, 2002;

Surse:

Scent of a woman, regia: Martin Brest, Universal Pictures, SUA,1922;

Sunt foarte multe calitǎţi care ies în evidenţǎ la Al Pacino ca actor, fie cǎ îl punem alături de Robert de Niro, Anthony Hopkins, Jack Nicholson sau alţii, iar discuţiile despre el ne oferă o listă şi mai lungă de explicaţii interesante cum ar fi „mǎ face sǎ simt cel mai bine emoţiile lui”, „poate fi mereu El şi totodatǎ Altfel”, etc., cert e că Al Pacino atrage atenţia poate mai mult decât orice actor în ceea ce priveşte modul în care comunică.

Dar e ceva mai mult: dacă ne uităm atent, prin personajele sale (la acest capitol al comunicării) actorul italian are de fapt nu doar calitǎţi ci şi un număr de strategii, care pot fi deci preluate, imitate şi oricum meditate, din care enumăr două pentru început şi voi reveni cu pasaje despre Al Pacino, despre care cred că ar trebui să existe un curs întreg de psihologie a comunicării.

În primul rând, Al Pacino conduce cel mai bine călătoria între situaţiile sociale cotidiene, cǎlǎtoria unei comunicări fireşti, fără crispări. Dincolo de carismă, voce, prezenţă, are ceva special în felul în care trateazǎ situaţiile sociale: se aşeazǎ mereu între cel cu care vorbeste şi obiectele din jur, e mereu undeva între Celǎlalt şi obiectele situaţiei[1].

Astfel, privindu-l pe Al Pacino, înţelegem mai bine ce este o Situaţie Socială: poate că Al Pacino nu comunicǎ de fapt atât de bine cât ştie sǎ fie în-situaţie. Şi ne învaţǎ cǎ nu trebuie sǎ ne preocupǎm mereu sau prea mult de perfecţiunea exprimării mesajului pe care vrem să îl transmitem, ci mai degrabǎ de buna poziţionare psihologicǎ în spaţiul relevant al discuţiei, de la gesturi pânǎ la priviri. Sunt multe scene în care el nu îşi priveşte interlocutorul în ochi atât de mult cum ar cere teoretic manualele de comunicare – persuasiune, ci priveşte undeva în jos, între cel cu care vorbeşte şi lucrurile din jur care îl interesează pe acel om. De fapt, el mai mult ascultǎ decât priveşte sau mai întâi ascultă şi apoi priveşte, şi ne arată că a privi într-o parte nu este întotdeauna o evitare a comunicării ci poate fi semnul unei disponibilităţi mai mari pentru a-l asculta pe celălalt şi a putea reflecta la cele spuse de el.

Al Pacino ne oferă apoi un model util în societatea cunoaşterii şi mai ales în oraşele globale sau globalizate în care trăim, pentru cǎ joacă personaje care dau încredere celorlalţi nu pentru calităţile lor seducǎtoare, ci pentru cǎ ştiu foarte bine cum funcţioneazǎ Oraşul cel Mare, lumea derutantǎ în care toţi trăim.

Studiile despre credibilitate arată că astăzi impactul carismei sau farmecului e depăşit tot mai des de autoritatea celui bine informat, pe mǎsurǎ ce aflǎm cǎ tot mai des pe pielea noastră că nu ne salvează, în situaţiile dificile, care sunt de fapt situaţii de haos, decât cel care ştie la fel de bine ca personajele lui Al Pacino cum merg sau cum stau lucrurile. Poate că astǎzi noi nu mai „comunicǎm”, e un cuvânt mult prea pretenţios pentru realitatea cotidiană: nu mai avem timp decât sǎ cǎutǎm şi eventual să construim reţele de încredere. Astfel, epoca eroilor de tip John Wayne s-a terminat, iar în societatea cunoaşterii dar a haosului urmează epoca eroilor care sunt, şi atât, foarte bine şi corect informaţi.

Până la urmă acesta e şarmul adevǎrat al lui Pacino: el nu doar poate sǎ rezolve lucrurile concret şi uneori brutal (ca Bruce Willis de exemplu), are ceva mai mult şi mai diferit decât toţi ceilalţi: ştie mereu „cum se învârt lucrurile”, pe cine ar trebui să sunăm, la cine trebuie sǎ fim atenţi sau ce uşi ne sunt închise oricât ne-am strădui să le deschidem: Oh, Charlie, why are you all alone in this thing? (Scent ot a Woman)
Pe mǎsurǎ ce ecranele se fac tot mai mici în prezenţa lui, Al Pacino devine pǎrintele comunicǎrii contemporane: cel care ne-a crescut pe toţi în cei „şapte ani de dupǎ ce am plecat de acasǎ” şi am luat, încă nesiguri, drumul facultăţii şi al oraşului. Am fi fost fi mai dezorientaţi, mai singuri şi până la urmă mai trişti fără el, mai mult decât fără orice alt actor din ultimii 50 de ani, iar întrebarea colonelului orb din limuzina din Scent of a Woman ne priveşte de fapt pe toţi: ce ne vom face fără Al Pacino?

Sectes, armées, groupements clandestins. Comment peut-on convaincre quelques milliers de personnes d’agir ensemble pour (se) faire du mal ? J’ai considéré fort intéressant d’analyser un film qui, de mon point de vue, se plie bien à la réalité. Puisque je me suis moi-même trouvée fascinée par les idées du film, j’ai commencé de me poser des questions sur les éléments qui m’ont persuadé et surtout sur la plausibilité des faits.

Le film de David Fincher de 1999 expose plusieurs niveaux de la vie des individus d’environ 30 ans, des sociétés contemporaines, dans les grandes agglomérations : la crise individuelle et celle généralisée de l’homme toujours en compétition, qui perd le sens de sa propre valeur et qui s’accroche de tout attention, négative ou positive, portée sur lui. Il s’agit d’un homme dont on ne sait pas le nom réel qui, après une crise de personnalité, change complètement la vie et fonde une armée clandestine qui a comme but de rendre le monde à l’époque précommerciale et préindustrielle. De plus, toutes ces initiatives il les attribue à son ami imaginaire, Tyler Durden.

Les théories modernes sur la persuasion et manipulation, formulés par Robert Cialdini et Jean-Noël Kapferer, peuvent être exemplifiés en analysant les étapes du recrutement des membres, l’organisation et l’activité de l’armée pour Projet Mayhem.
Commencement

Les premiers membres deviennent intéressés de l’image de Tyler qui se heurta (soi même) devant un pub, en se donnant des coups. Que pourrait attirer les autres ? La nouveauté. Un de ses spectateurs demande alors s’il pourrait être le suivant : “Can I be next ?”. On peut expliquer cela par le fait que même un événement non favorable, justement par son caractère non familier, exerce un attrait systématique, intrinsèquement plaisant. « L’organisme manifeste une préférence d’exposition à des stimuli nouveaux, curieux, peu familiers (…) au même titre que certains jeux demandent aux joueurs de décider dans des situations constamment renouvelées »¹. La nouveauté semble avoir une valeur hédonique – les luttes ont la même implication.

Peu après l’incident, les rencontres pour les combats en deux deviennent habitude. On peut dire qu’au début, l’agressivité dans le club permettait un écoulement des pulsions violentes refoulées ; c’était une sorte de libération, si on pense à l’hypothèse freudienne de la catharsis. Les deux partisans du combat semblaient, les deux, satisfaits. « Fight Club wasn’t about winning or losing. »²
« L’idéologie »

Selon Kapferer, « la communication persuasive est un stimulus complexe qui pose une question et fournit la réponse »³. « L’idéologie » crée par le fondateur du club porte justement sur les maux cachés, spirituels, de chacun des membres. Ses discours au rôle incitant mentionnent, dans leur généralité, le statut et l’état mental de l’homme contemporain ordinaire. L’essentiel de ses paroles est que les médias et la publicité détermineraient l’individu de désirer des choses et des titres dont il n’a pas besoin et auxquelles il n’aura jamais accès. Ce sont là les origines des frustrations de ces enfants non désirés de Dieu « God’s unwanted children » qui n’ont pas des guerres ou des crises authentiques. « Our great war is a spiritual war. Our great depression is our lives ». « It’s only after we’ve lost everything that we’re free to do anything. » Ces affirmations constituent leur justification pour les plans qui suivent. Ils essayeront de détruire les sièges des compagnies de cartes de crédit pour que les dettes soient effacées et que « la vie commence de zéro »
Le profil des adhérents

La typologie des membres de l’organisation est importante aussi, puisque « il faut examiner la persuasion (…) du point de vue de la personne qui reçoit le message »⁴. Selon Kapferer, une décision est prise en liaison avec le fonctionnement de la perception, de la pensée, de la mémoire, de la formation et des changements de l’attitude. Ce processus dépend des variables sociodémographiques : age, sexe, style de vie, position socio-économique, complexité cognitive (intelligence), facteurs de personnalité (anxiété, estime de soi, extraversion, introversion, intérêts)⁵. On sait, des mots de Tyler, que les hommes qui l’entouraient étaient « an entire generation pumping gas. waiting tables, slaves with white collars ». Seulement des hommes sont impliqués, alors, et ceux-ci ont un bas niveau d’éducation et sont fort influençables.

Le thème de la famille désorganisée apparaît souvent dans le film. L’interprétation freudienne explique ce fait : les frustrations de l’enfance – causées par le manque d’affection ou l’absence du père que Tyler mentionne – peuvent engendrer des déséquilibres émotionnels. Ficeac parle de l’intolérance pour le chaos, une théorie selon laquelle, dans certaines familles, une atmosphère trop autoritaire créée par les parents rend l’enfant presque « dépendant » d’un système bien défini et lui transmettent une inclinaison naturelle vers une tutelle despotique. Les membres du Projet Mayhem ont donc besoin d’un commandant tyran.
Les stratégies de la persuasion

L’implémentation des règles de l’organisation (you do not talk about fight club, one fight at a time, etc.) est la première étape pour les bases de l’organisation qui deviendra un groupement rigoureusement structuré.

On peut identifier, à travers ces démarches d’organisation les éléments considérés par Robert Cialdini comme règles⁶ du processus de la persuasion.

La rareté

D’habitude, ce qui est difficile à obtenir a plus de valeur et d’importance sous nos yeux. C’est comme si l’effort supplémentaire rend le but plus attirant, plus précieux. C’est aussi le cas avec le recrutement pour le Projet Mayhem. Les candidats doivent résister devant la maison de Paper Street pour trois jours et trois nuits sans bouger, sans nourriture, sans eau et en supportant les attaques et découragements de la part du leader ou des autres membres. Leur uniforme et possessions sont strictes : vêtements noirs et 300 $ pour les funérailles. Ces demandes, même si amusantes par leur énormité, ont le rôle d’initiation. Cela rend aussi le leader très respectable.

La sympathie ; l’appréciation et l’amitié

En effet c’est à travers les relations et avec des rumeurs que le club gagne des adhérents. Kapferer souligne « qu’un canal important d’influence dans nos choix est celui des communications interpersonnelles directes : nous tenons plus compte des messages d’amis et des proches que des messages des média »⁷. Une soirée Tyler observe que les participants aux luttes sont de plus en plus nombreux et cela signifie que les premières deux règles du club, de jamais en parler, avaient été désobéies.

L’autorité

La personnalité de Tyler Durden est analysable de plusieurs points de vue. N’oublions pas qu’il est l’alter ego d’un homme simple, qui l’outille avec tous les traits désirés : « smart, capable and most importantly, I’m free in all the ways that you are not ». On peut considérer qu’au moment où il joue ce rôle, il devient vraiment ce qu’il désire : autoritaire et admiré par les autres. Sa légitimité comme leader réside surtout dans la création et dans l’organisation du club. Il est donc le cerveau du réseau et le chef, celui qui les autres obéissent. Les rumeurs parlent de lui comme d’un « grand homme, qui dort seulement 3 heures par nuit ». Son aura de mysticité est notoire : tout est gratuit pour lui.

L’autre coté de Tyler est sa vraie personnalité : un simple fonctionnaire, à caractère presque commun. La psychologie aura le diagnostiquer schizophrénique : Il laisse à Marla le numéro de téléphone de Paper Street avant d’arriver là, lui-même, pour sa première fois.

Cette dernière version de sa personnalité semble avoir moins d’influence. Ses ordres, de stopper les activités terroristes, ne sont pas écoutés. La personnalité de son autre lui est fortement expansive.

Une source peu crédible, comme Tyler Durden l’est, peut devenir leader d’opinion et conduire à des changements d’attitude à long terme de son auditoire. Cela est fait par un détournement de l’attention du « public », qui n’a pas l’intérêt ou la construction mentale nécessaire pour se formuler des contre arguments⁸.

La preuve par la masse

Ce principe montre que l’on considère comme correct ce que les autres décident. Pour chacun des membres du club, l’organisation dans son ensemble représente le groupe de référence. Tous agissent de la même manière et ont les mêmes pensées. Leur leader les appelle des « singes spatiaux ». Bogdan Ficeac explique le processus par lequel les individus dans un tel groupe perdent leur identité. La désindividualisation⁹ survient avec l’effacement des traits spécifiques (les soldats du projet Mayhem n’avaient pas du nom) et avec l’uniformisation de pensée, de vêtements et de langage. Le suicide n’est pas considéré comme un acte déplorable, mais il est au contraire promu comme un acte révolutionnaire, un sorte de sacrifice pour le bien suprême. Lors des explosions des bâtiments, Tyler dit de ceux qui se trouvaient à l’intérieur, de « ses » hommes : « We’re not killing anyone. We’re setting ‘em free ! ».

La déshumanisation est aussi un trait de l’organisation terroriste. Même s’il s’agit d’une victime parmi eux – Robert Paulsen qui est enterré au jardin de la maison de Paper Street – le fait est qu’ils considéraient les membres de l’organisation comme des simples soldats sans identité. Le destin de ceux affectés par leurs actes de vandalisme ne comptait non plus. Ils donnent naissance au phénomène d’anomie parmi eux et aussi au sein de la société. Il s’agit du sentiment diffus d’insécurité et de peur permanente qui mène à la croissance généralisée de l’agressivité.

La réciprocité et L’engagement (La consistance)

La redéfinition du langage est présent par la répétition des règles, des idées et des mots clés, et ont plusieurs rôles, selon Kapferer¹⁰ : attirer l’attention, les faire aimer, les comprendre, les retenir. L’individu arrive à ne plus penser, mais seulement à agir constamment pour s’adapter à l’utilisation des termes abstraits, qui réduisent la réalité aux quelques clichés et déterminent l’individu d’agir par réflexe¹¹. C’est aussi une des stratégies pour le soi-disant lavage du cerveau – qui comprend la répétition à l’infini de certains points, mais aussi l’intégration totale du sujet dans l’activité du groupe, de son comportement, de ses pensées. C’est pour cela que l’armée de Paper Street devient en quelque sorte autarchique – ils fabriquent du savon en quantités commerciales pour se financer et on peut les voir cultiver le jardin pour la nourriture.

Le contrôle du comportement est réalisé justement par un programme strict, par les devoirs individuels (homework assignments) et par la résidence en commun. La redéfinition de leurs sentiments est ainsi assurée, de même que leur loyauté et leur dévouement, fait qui est conforme à la loi de la réciprocité ; ils ont une dette pour ceux qui leurs ont permis l’adhésion. Le dégèlement dont Ficeac parle est réalisé par l’inclusion des individus dans le club en premier lieu, fait qui leur donne le sentiment d’appartenance au groupe et la confiance. Le refroidissement est ensuite utilisé – en les endoctriner.
Processus psychiques des persuadés

Si on a des doutes quant à la plausibilité des comportements des personnages, la théorie de la dissonance cognitive ¹² explique tout. L’état de tension psychique généré par la différence entre les opinions, les sentiments et les actions d’une personne est réduit par l’adaptation des orientations, pour qu’elles coïncident. Le cas le plus intéressant est quand les opinions changent selon les actions. Cela implique que le comportement cause l’attitude, dans certains cas. Ce processus entraîne des autres comme la perception défensive : on voit et on comprend ce qu’on veut, et non pas toujours la réalité et la théorie de la self – perception qui indique les modalités dont une personne s’observe pour s’analyser et pour prendre des décisions. Cela explique pourquoi les « singes spatiaux » refusent d’écouter leur leader (quand celui-ci veut annuler le projet Mayhem), et pourquoi celui-ci a un ami imaginaire.

La persuasion est donc, en premier lieu, auto – persuasion, puisque la crédibilité d’une communication est une attribution subjective. Ce qui compte c’est le contenu des réponses cognitives produits à la procession du message¹³. La construction mentale de ceux qui s’engagent en Projet Mayhem est de telle manière qu’ils deviennent des exécutants parfaits.
Conclusion

« L’audience réagit à la communication de façon subjectivement cohérente. »¹⁴ et non par les règles de la logique mathématique. La persuasion est un processus et c’est difficile à saisir ses éléments à chaque moment. Les effets les plus exagérés de la persuasion peuvent être exemplifiés par les groupements terroristes. Fight Club est un chef d’œuvre quant à l’illustration du schéma d’une telle organisation. Et c’est peut être indiqué de se demander pourquoi, même tenir compte de la grande quantité d’agressivité et de « mauvaise influence » qu’il contient, le film a, en tout, l’air sympa, divertissant et .instructif.

Ion Cosmovici, Psiholog Consilier, Drd. Stiinte Politice

Studentii de azi completează industrial zeci de CV-uri care arată la fel, iar la interviu li se cere tuturor acelaşi lucru: experientă. Or, de cele mai multe ori studentul nu are timp să îşi prezinte adevarata poveste şi mai ales felul în care gândeşte sau ce crede el despre lume ori situaţiile actuale: totuşi, paradoxul e că de multe ori acestea din urmă sunt ceea ce angajatorul urmăreste de fapt să afle.

Filmul You’ve got Mail cu Tom Hanks şi Meg Ryan ne dă o pistă interesantă pentru prezentarea de sine: ia să vedem ce spun studentii prin ce scriu şi ce gândesc pe o tema liber aleasă şi despre un film care le place, poate că asta va fi mai interesant decat orice CV.

Rubrica este deci o rubrică de prezentare de sine prin eseu. Potenţial în vederea unei posibile angajări sau colaborări: de fapt nimeni nu ştie cine va citi eseul, dar pariul rubricii, un fel de Serendipity academic, este ca ea va produce intâlniri interesante, printre cuvinte, între cititori şi studentii autori.

Studentul semnează cu nume, prenume, facultate (fără an) iar Redactia Hotnews Student păstrează eventual CV-ul dacă acesta este trimis, iar cum în timp rubrica va fi citita de firme de HR partenere, cei care doresc detalii despre un student pentru o ofertă de job sau un interviu vor primi numele complet si mailul. Rămâne să se detalieze procedura.

Eseurile sunt introduse ca un mail în Inbox, 1 eseu zilnic.

Dacă ne amintim scenele din You’ve Got Mail în care pe melodia Dreams de Cranberries se aud vocile lui Meg Ryan si Tom Hanks care se intind peste străzile oraşului New York, ei bine urmărim acelasi efect: să putem întinde peste străzile oraşului unde se citeşte HotNews vocile studenţilor care ne spun ce cred ei despre lumea actuală şi viaţă, zilnic, intersectate, fără să ştim foarte bine cine scrie (făra poze, detalii, experienta profesionala). Poate că aşa o să îi privim cu mai multă atenţie pe cei pe care de obicei îi intersectăm în grabă pe holurile facultătilor, studenti care, chiar din anul 1 sau 2, au mai multe de spus decât am crede despre lumea de azi.

]]> http://lascoalafilmelor.wordpress.com/2008/05/16/spiritul-rubricii-scoala-filmelor-%e2%80%93-youve-got-an-essay/feed/ 0 melarien